Ana-Maria.org.ro

A fost o data ca niciodata ca de n-ar fi nu s-ar povesti. A fost o data o fata de imparat frumoasa si gingasa ca o floare. Poate tocmai de aceasta parintii sai o numisera Florentina. Si mai era ceva, in ziua in care o nascuse, moasa ii spusese imparatesei, au inflorit toate florile din gradina. De mica printesa Florentina arata ca isi merita numele, jucandu-se tot timpul prin gradina castelului, vorbind si glumind cu florile si copacii.

Pe masura ce crestea, in loc sa se ocupe cu cele impartesti, ea incepu sa stea tot mai mult in gradina, lucrand cot la cot cu gradinarii; nici macar de invatat nu prea voia decat daca profesorii se duceau dupa ea in gradina. Vazand acestea, imparatul si imparateasa, zambindu-si cu subanteles (vezi ce copil bun si iubitor de frumos avem!), dara porunca sa i se construiasca fiicei lor in mijlocul gradinii un foisor in care sa-si petreaca viata pana cand va veni vremea sa se marite. Vezi, draga Doamne, era singurul lor copil si nu-l puteau supara pentru nimic in lume. Astfel ca printesa fara cel mai mic efort de convingere a parintilor sai se muta in gradina cu totul si incepu sa-si reverse dragostea nemasurata asupra florilor din jurul ei. Interesul ei pentru flori deveni cunoscut in toata imparatia si chiar si in afara hotarelor ei, astfel ca, pentru a intra in gratiile parintilor si mai ales a tinerei fete, care mai de care, de la printi la oameni de rand incepura sa-i trimita la curte cele mai frumoase si nemaivazute pana atunci flori. In cativa ani printesa ajunse sa aiba toate florile pamantului. In fiecare dimineata, printesa de cum se trezea alerga in gradina pentru a-si saluta vechile si noile prietene, povestindu-le ce visase. Incetul cu incetul inceta sa mai vorbeasca cu parintii sai, cu slujitorii, iar pe dadaca ei o trimisese inapoi la palat de indata ce putu sa se descurce singura.

Animalelor nu le permise sa se apropie de gradina de teama sa nu o strice, iar pasarile erau gonite de slujitori in permanenta din acelasi motiv. Numai insectele erau admise, dar aceasta numai pentru ca erau necesare polenizarii. Pe masura ce trecea timpul frumusetea printesei disparea; avea aceleasi trasaturi, dar caldura din ochi disparuse treptat. De altfel, cu timpul inceta sa mai viseze noaptea, ba chiar nici ziua nu se mai gandea decat la cum ar putea sa dobandeasca o noua floare, imperechindu-le intre ele pe cele pe care le avea.

Apoi incepu sa nu-i mai placa nimic, tristetea o invalui treptat, iar florile incepura sa-si piarda frumusetea. Parca totul era de carton – frumos colorat, dar fara miros si fara sentimente. Intr-o dimineata, cand se trezi ca de obicei si se duse in balcon sa isi verifice florile, ramase pentru o clipa incremenita, necrezandu-si ochilor, apoi o lua la fuga palida la fata si tipand cat o tinea gura: – Ridica-te, ridica-te, ai sa le omori! In mijlocul florilor dormea cineva. Fosnind bland, florile se trasera in laturi si lasara sa se vada un batran calugar, care deschise ochii si netezindu-si lin straiul si parul se ridica catre fata si ii spuse: – Buna dimineata, fata frumoasa! Sa multumim Bunului Dumnezeu pentru noaptea care a trecut si pentru ziua care va sa vina! Cum creste floarea iubiriiFlorentina ramase pe loc la marginea rasadurilor; nu mai auzise o voce de om de atata timp; slujitorii care goneau pasarile nu-i adresau nici un cuvant caci nu se cuvenea, iar cu timpul pentru ca pasarile invatasera sa ocoleasca locul se retrasesera la castel cu alte treburi. Nici nu-si daduse seama cat timp trecuse. Si apoi mai erau ochii preotului – albastri si clari, calzi si putin aspri totodata. Privind in ei o napadira o multime de ganduri: cum a reusit sa ajunga acest om aici, unde nici macar un animal nu poate ajunge, apoi i se facu dor de parintii ei, de dadaca, de pasari si animale. Apoi o cuprinse rusinea – toate erau ale lui Dumnezeu si ea il uitase cu totul, rugaciunile invatate cand era mica fusesera date uitarii cu desavarsire. Frumusetea florilor – acum statea si se gandea daca chiar meritase – parca ii luase mintile. Ca si cand nu ar fi observat zbuciumul sufletului fetei, batranul continua unduitor si bland:

- Frumoasa gradina! Frumoase flori! Pacat ca nu se poate bucura nimeni de ea! Dar si mai pacat ca este incompleta! Sunt sigur ca ii lipseste o floare, as putea spune ca este chiar regina lor! Florentina ramase muta in continuare. Brusc revenise la stare de dinainte – grija deosebita pentru florile ei; va sa zica eforturile ii erau apreciate, florile ei erau cele mai frumoase. Apoi ingheta. Cum sa-i lipseasca o floare; va sa zica gradinarii o mintisera?! Si tocmai regina – va sa zica cea mai frumoasa? O sa porunceasca sa li se taie capul! Cum indraznisera? De asta data furia puse stapanire pe ea si ochii incepura sa-i scapere schimonosindu-i trasaturile. O lacrima ii tasni din ochi si nu spuse decat: – Unde?! Calugarul continua sa o priveasca si zambi catre ea. O unda de iubire fu transmisa spre fata si persista pana cand furia acesteia disparu. – Nici unul dintre gradinarii sau slujitorii tai nu ti-ar fi put-o aduce! Trebuie sa o gasesti singura si sa o sadesti in gradina ta! Nimeni nu poate face asta in locul tau! Ce ciudat, calugarul ii citise gandurile si ii raspunsese la intrebare.

Pacea o cuprinse si realiza ca aceasta era lipsa pe care o resimtea, care o facuse sa devina atat de trista.
- Calugarule, daca stii unde o pot gasi, spune-mi imediat! Voi poruncii slujitorilor tatalui mei sa mearga intr-un suflet sa o aduca!
- Fetita draga, se vede treaba ca nu m-ai ascultat cu atentie si mai ales ca nu ai inteles! Tu trebuie sa mergi in cautarea ei! Daca vrei as putea sa te insotesc o vreme. Apoi scoase dintr-o traisa care aparu de niciunde o rochie alba, simpla, de lana, o curelusa din piele de miel si o pereche de opinci. – Acestea-ti vor fi suficiente pentru drum, cat pentru restul sa ne lasam in Voia Domnului! Daca te-ai hotarat ar fi bine sa o pornim, caci este cale lunga de batut si nu este vreme de stat. Era mai mult decat putea asculta! Singura?! Si cu straiele astea? Dadu sa tipe la calugar, dar cand ochii ei ii intalnira pe ai lui, albastrul acela parca se largi in toata zarea si ii dadu o putere nebanuita.
- Fie! Sa mergem! Imbracata cu hainele de la calugar, aproape alergand pe langa acesta caci nu putea tine pasul cu pasii de urias pe care el ii facea (abia cand pornira la drum remarca ce inalt era si mai ales ce sprinten pentru varsta lui), redeveni copil. Parca o perdea i se ridicase de pe ochi, totul parea nou si nu mai prididea cu intrebarile, iar calugarul zambind continuu cauta sa o lamureasca si sa o invete cat mai mult: despre anotimpuri, despre cate in luna si in stele, despre ceea ce este in ceruri si ceea ce este pe pamant, despre oameni, despre animale, despre plante si cate si mai cate. O vreme chiar uitase de ce pornise la drum, iar cand indraznise sa-l intrebe daca mai este mult pana la ea, el zise doar atat:
- Fii fara grija, a imbobocit deja, ne apopiem, are radacina cam subtirica, asa ca mai dureaza! Printesa uita in scurt timp de rangul pe care il avea si cu draga inima incepu sa-l ajute pe calugar in ceea ce facea – ea avusese o inima buna si inainte dar parca abia acuma si-o descoperea … Facea mancare, ajuta oamenii in nevoie – si chiar animalele – pe care ii intalneau in cale, luand mereu aminte la gesturile si vorbele calugarului, ba chiar cu vremea prinse a-i purta de grija si batranului, care in acele momente zambea parca mai larg.

Printesa florilor Printesa Florentina incepu sa se transforme, frumusetea pe care o avuse la inceput revenind pe chipul si in toate trasaturile sale. Cu timpul asprimea si goliciunea din ochi disparu cu desavarsire, fiind inlocuite cu iubirea si blandetea. Intr-una din zilele peregrinarii lor se oprira intr-o padure foarte frumoasa. Un fior ii trecu prin suflet printesei si prinse a lacrima. Batranul calugar o privi cu multumire ascunsa si plecand usor ochii o intreba: – Fata draga, ce ti s-a intamplat? – Of, draga Mosule, locurile astea mi-s tare cunoscute, parca ar fi padurea de la mine de acasa … Mi s-a facut dor de mama si de tata, de doica si de prietenii din copilarie, de palat si de toate cele din imparatia tatalui meu … Mi-e atat de dor ca a inceput sa ma doara inima! – Eee, draga mea, iata ca a inflorit cu desavarsire! zise calugarul parca fara noima. De-acum esti gata, te poti duce acasa! Si sa stii ca ai avut dreptate – asta este padurea de la marginea castelului. Va sa zica batranul o dusese incet, incet, pe nesimtite inapoi pe plaiurile natale. Lacrimile de tristete se transformara in lacrimi de bucurie.
- Acasa? La tatuca si la mamuca mea? Parinte drag nu-ti rade de mine! Daca-i pe asa eu am sa te rog sa ma ierti, dar plec indata catre ei! Abia in cele din urma tanara printesa realiza cele spuse de batran.
- Unde a inflorit? Va sa zica regina florilor a fost tot timpul in padurea tatalui meu? Daca nu dureaza prea mult poate mi-o arati si mie, si-apoi oi veni eu din nou sa culeg …
- Nu o vezi? Nu o simti? intreba calugarul mustacind un zambet. Eu am numit-o intotdeauna FLOAREA IUBIRII. Ea infloreste intotdeauna in sufletul fiecaruia si chiar daca se ofileste, sa stii, fetita draga, ca radacina nu piere oricat de firava si subtirica ar ramane. Ar trebui sa fie acolo de cand ne nastem si pana murim, plina de flori si puternica, dar vezi tu ca noi prin felul nostru de a fi de cele mai multe ori o lasam fara lumina si apa, o ingropam sub spini si ciulini si ea se ofileste. O floare ca aceasta nu ramane niciodata neobservata; este atat de pura si are un miros atat de imbietor incat atrage pe toti din jur. Intotdeauna Iubirea va atrage iubire. Cand am venit la tine floarea ta aproape murise; desi erai inconjurata de flori foarte frumoase dar moarte caci nu mai exista Iubire. Te poti intoarce acum in gradina ta, caci o ai pe cea mai importanta si radacina ei este puternica, iar mirosul ei te imbie de la mare distanta. Nu am nici o grija ca ar putea sa pateasca ceva de pe urma unor patimi. De acum te las!

Ma duc pe unde mai este nevoie de mine! Vezi tu, draga mea, eu gradinaresc printre oameni asa cum faceai tu cu florile in gradina ta. Sa nu uiti niciodata ca Iubirea invinge orice, dar mai ales iubirea de Dumnezeu caci aceasta este cea mai importanta. Caci daca il iubesti pe El, ii vei iubi toate creatiile sale si nu vei putea sa faci nimic care sa incalce Legile Sale. Fetei i se tulbura privirea de atatea lacrimi in care se amestecau iubirea cu recunostinta si cu dorul. Chiar in acele momente batranul calugar se intoarse si pleca pierzandu-se parca in soare pe cararea luminata de razele sale. Cand se dezmetici, printesa se vazu singura si isi dadu seama ca nu apucase sa ii multumeasca batranului, apoi se gandi ca daca va multumi Bunului Dumnezeu pentru toate prin care trecuse si pe care le primise ii va multumi mult mai bine si calugarului

- Dumnezeu sa-l rasplateasca pentru fapta cea buna. Astfel ca ingenunche in luminis, chiar acolo unde se afla, si inalta o rugaciune de multumire si recunostinta. Apoi, de parca picioarele sale prinsera aripi, o lua la fuga spre castel unde isi gasi cu bine parintii si carora le povesti de-a fir a par toate prin care trecuse si pe care le invatase. Dupa aceasta le ceru iertare pentru toate supararile pe care le pricinuise prin felul ei de-a se purta. De atunci frumoasa gradina primi din nou in mijlocul ei toate animalele de toate felurile care ar fi voit sa vina. Ba chiar mai mult, pe langa foisor printesa ruga sa se construiasca mai multe camere in care de-a lungul anilor adaposti o multime de oameni aflati in suferinta atat sufleteasca cat si trupeasca, pe care ii tamadui cum stiu ea mai bine, cu sfaturile primite de la Bunul Dumnezeu si cu ceea ce invatase de la batranul calugar cat fusesera impreuna. Ca sa-si aminteasca mereu de timpurile petrecute cu calugarul, Florentina pastra toata viata rochia si curelusa (caci opincile se rosesera pe drumurile batute) si lasa cu limba de moarte sa fie inmormantata cu ele cand o veni sorocul, caci ramasesera parca neatinse – rochia alba si moale, cu o stralucire blanda. Iar floarea Iubirii a ramas tot frumoasa, cu radacini viguroase in inima sa, tot inflorita pana la moartea printesei. Ba chiar mai mult, pana la ultima sa suflare Florentina a reusit sa sadeasca semintele acestei minunate flori in multe inimi pierdute.

De unde avea Iepurele doi galbeni, nici eu nu stiu! Dar povestea spune ca, intr-o toamna, el pornise spre un iarmaroc vestit. De mult se gindea Iepurele ca i-ar sta bine cu o palarie alba ca pana de paun si cu o scurteica verde, dar nu pentru asta se grabea el spre iarmaroc, ci ca sa-si cumpere ceva pentru incaltat, ca era descult.

Incepusera ploile de toamna, vintul imprastia frunzele pe poteci si frigul prinse sa-l stringa de picioare. De aceea, isi infunda palaria veche pana peste urechi, isi strinse zabunul pe trup si iuti pasul, ca sa ajunga mai repede la iarmaroc. Si cum mergea Iepurele uitindu-se cand in dreapta, cand in stinga, ciulind urechile la orice fosnet, iata ca mai spre seara se intilni pe o poteca cu Ogarul. . . Ogarul era gras, voinic, imbracat intr-o suba calduroasa si purta in picioare niste ciubotele nou-noute…

Dupa ce-si dadura binete, ca doi calatori de treaba, o pornira impreuna prin desisul padurii. Iepurelui i se scurgeau ochii dupa ciubotelele Ogarului; pentru ca tare mai erau frumoase, iar lui ii era strasnic de frig la picioare! — Cit ai dat pe incaltari? intreba sfios Iepurele.
— Doi galbeni, cit sa dau! ii raspunse fudul Ogarul.
— Ma duc si eu la iarmaroc — adauga Iepurele — sa-mi cumpar ciubotele.
— Pai, tot acolo merg si eu, am treaba cu un negustor…

Ciubotele se gasesc cite vrei, numai bani sa ai!
— Am doi galbeni, sopti Iepurele. Ogarul nu spuse nimic, ci isi rasuci virful mustatilor ca si cum lui nu i-ar fi pasat citi bani are Iepurele. Si au mers ei asa, au mers, pana s-a intunecat de-a binelea. Drumul nu-l mai vedeau bine. O ploaie rece si deasa se abatu in calea lor, de-i dirdiiau bietului Iepure dintii de frig.
— Uite ce zic eu, cumetre, vorbi Ogarul. Te vad descult… Si apoi e noapte si frig… Mai ai si bani la dumneata… Bani am si eu … si cine stie cu cine ne putem intilni, ca padurea e plina de tilhari… Iepurele ciuli urechile, isi strinse mai tare zabunul, ca sa simta banii ce-i avea intr-un buzunaras la piept.
— Si ce-i de facut atunci? intreba el.
— Pai, de ce sunt pe lume hanuri?… Pentru vreme de noapte, pentru adapost… E pe aproape hanul Ursului… Eu zic sa tragem la el, dormim si pornim miine dimineata . . . Poate pana atunci mai sta si ploaia. Iepurele nu avu incotro si—l asculta pe Ogar. Scuturindu-si luleaua de usa hanului, Mos Martin ii primi tare bucuros:
— Ce vreme rea! Nu te-ar lasa inima sa lasi pe cineva afara!… Hei, si dumneata. mai esti si descult… Treci colo langa foc, de-ti mai incalzeste picioarele! Iepurele se apropie zgribulit de vatra. In afara de ei si hangiu nu mai era nimeni in han. Mos Martin iesea din cand in cand afara si se uita de-a lungul drumului, sa va.da daca nu cumva se mai indreapta spre hanul lui niscaiva calatori.
— Eu. zic sa cerem ceva de mancare — sopti ogarul — si udatura.
— Cere dumneata, cumetre. Mie nu mi-e foame… Si apoi nu a,m nici un maruntis. Ca daca schimb un galben, ramin toata iarna descult.
— Hei, ce ciudat mai esti, cumetre!… Dar cine ti-a cerut, ma rog sa-ti schimbi galbenii… Pentru plata am eu bani destui… Ca doar nu ma voi lacomi la un sarac ca tine… Si intorcindu-se Mos Martin in han, Ogarul spuse:
— Ei, Mos Martine, da-ne ceva de imbucat si de baut…
— Am niste placintele…
— As manca si eu din ele!
— Am friptura, faguri de miere, si vin de stafide . . .
— Da-ne de toate si din toate, cumetre, spuse Ogarul lin-gindu-si buzele. Mos Martin isi puse sortul pe dinainte, ca un hangiu adeva­rat ce era, si prinse a aduce bunatatile. Ogarul incepu sa in­ghita cu lacomie bucata dupa bucala. Iepurele se rusina si abia-abia gusta si el o bucatica de placinta cu varza. Si poate n-ar fi gustat deloc daca nu l-ar fi poftit Ogarul.
— Maninca, cumetre, ca de la dumneata maninci. Ogarul parca nu mancase de o luna, asa-i trosneau falcile si-i umbla limba in gura. pana sa-si fumeze Mos Martin luleaua, Ogarul manca toata mancarea din han. La urma ceru o cana cu vin de stafide, pe care o bau pe nerasuflate. Iepurele se uita mirat. Se minuna si Mos Martin.
— Mai, mai, inca n-am vazut un drumet mai flamind ca dumneata. Sa-ti fie de bine, Ogarule. .. Si acum, vorba aceea: “Frate, frate, dar brinza-i cu bani” . . . Ati mancat si baut nu­mai bine de doi galbeni. Ogarul prinse a se cauta prin buzunari. Cauta prin buzunari la pantaloni, cauta la suba, dar degeaba cauta: nu avea nici un ban. In cele din urma, spuse Iepurelui:
— Plateste, dumneata, cumetre!
— Cum, sa platesc? Asa ne-a fost vorba?
— Plateste, ca am uitat punga acasa. Iti dau eu banii la iarmaroc. Am sa ma imprumut la un prieten negustor…
— Cum? … Vai, ce sa ma fac?! Sa ramin descult? Ogarul incepu sa rida pe sub mustati. Mos Martin isi iesi din fire.
— Mie sa nu-mi umblati cu de-astea. Platiti, ca altfel am eu ac de cojocul vostru …
— El m-a poftit .si la han, ei m-a poftit si la masa, spuse chicotind Ogarul. El sa plateasca.
— Nu-i adevarat, Mos Martine. Eu n-am mancat mai nimic. Vine iarna si, daca platesc, ramin descult…
— Ei, ca doar n-oi incalta eu toti descultii din lume! Ca a mancat si baut Ogarul e drept, dar lucru curat aicea nu-i. . . Acum imi dau eu seama ce fel de musterii mai sunteti! V-ati sfatuit sa-mi faceti paguba… Si Mos Martin apuca un ciomag pa care il tinea pitit dupa usa pentru asemenea calatori si il ridica spre Ogar. Ogarul il arata pe Iepure. Iepurele, vazind ciomagul, incepu sa tremure de frica. Si de voie, de nevoie, scoase din buzunar basmaluta in care avea legati cei doi galbeni si plati ursului. Mos Martin se uita la ciubotelele Ogarului, apoi la picioarele goale ale Iepurelui, mirii ceva si lua galbenii. Ogarul isi sterse musta­tile, se culca si adormi fara grija.

Mos Martin vazind ca nu mai vine nimeni la han se duse si el in odaia lui sa se intinda pe o lavita. Numai Iepurele nu se culca. Cum putea sa doarma? Ramasese fara bani… Si de-afara vintul se auzea mai furios si ploaia batea in ferestre. De necaz, Iepurele incepu sa planga pe infundate… Cum de se lasase pa­calit de Ogar. Ofta si se gindea ca in curind va veni iarna. Vor fi viscole si zapezi- mari… va fi mult mai frig, iar el va umbla zgribulit si descult … Ogarul sforaia intr-o odaie, Mos Martin in alta, numai pe bietul Iepure nu-l prindea somnul. Si a stat Iepurele, a stat, pana la miezul noptii. Si s-a tot gindit si razgindit, ce sa faca, ce sa drea.ga? Parca vedea cum desfacuse basmaluta si daduse lui Mos Martin banii. . . Cum ursul statuse o clipa pe ginduri, uitindu-se cand la ciubotelele ogarului, cand la picioarele lui, de parca ar fi voit sa-i spuna, ceva. Ce anume? Deodata, in mintea Iepurelui se facu lumina, isi sterse lacrimile si intra in odaia Ogarului. Ciubotelele erau puse langa soba sa se usuce. Nu mai statu pe ginduri. .. Incalta ciubotelele Ogarului, pasi incet, iesi din han si tine-o baiete tot intr-o fuga. “Mi-am facut singur dreptate”, se gindea iepurele, afundindu-se tot mai mult in padure si-n noapte.

Spre ziua, se trezi Ogarul si voi sa se incalte. Dar ia ciubotelele de unde nu-s! Mos Martin, ivindu-se in prag, dadu, razand din umeri. Ogarul nu mai zabovi la han, ci porni sa-si caute incaltarile. Se cunosteau bine urmele din noroi si incepu Ogarul a fugi si a fugi pe urmele Iepurelui. La inceput ii venea tare greu, el era gras, de-abia se misca, da-ncet ul cu incetul, prinse a se subtia la alergatura. Nu dupa multa vreme il zari pe Iepure pe un deal. Tine-te dupa el! Au fugit, au tot fugit prin padure, peste ogoare, peste dea­luri, hat in zare. Ogarul gifiia si se subtia, Iepurele tot mai sprinten se facea. Trecu toamna, trecu iarna, veni primavara, apoi veni si vara si fuga lor nu mai contenea. Se zice ca pe Iepurele din poveste Ogarul nu l-a putut prinde. Dar, de atunci, cum vede Ogarul un Iepure, cum se ia dupa el, cu gind sa-l prinda si sa-l descalte

Pe 13  incepe scoala ….nu trebuia pe 15  ?? Hai ca ne-au furat 2 zile de vacanta ….

Pe asfalt este desenat cu creta un sotron, caroiaj format din n*n casute avand aceleasi dimensiuni (cate n casute pe fiecare din cele n randuri). In fiecare casuta este scris cate un numar intreg. Fiecare jucator are cate o piatra pe care o arunca intr-o casuta a sotronului, si sarind intr-un picior, impinge piatra din casuta in casuta, pe un anumit traseu astfel incat punctajul obtinut din suma numerelor de pe traseul parcurs sa fie cat mai mare.
Numerele din casutele sotronului sunt scrise cu doua culori albastru si alb, astfel incat sa nu existe doua casute alaturate (pe cele patru directii Nord, Est, Sud, Vest) avand numere scrise cu aceeasi culoare. Intotdeauna, prima casuta din primul rand al sotronului are inscris un numar de culoare albastra.

Se stabilesc apoi, urmatoarele reguli ale jocului:

• la inceputul jocului, piatra poate fi aruncata in oricare casuta a sotronului. Din pozitia respectiva jucatorul isi conduce piatra pana la sfarsitul traseului stabilit de el;
• dintr-o casuta in care numarul este scris cu albastru, piatra poate fi deplasata doar in casuta vecina pe directia Nord;
• dintr-o casuta in care numarul este scris cu alb, piatra poate fi deplasata doar in casuta vecina pe directia Est;
• jucatorul poate alege orice casuta (inclusiv cea in care a aruncat piatra) pentru a incheia jocul, atata timp cat piatra nu iese din sotron

Şoarecele şi pisica

Un şoarece de neam, şi anume Raton,
Ce fusese crescut sub pat la pension,
Şi care in sfarşit, după un nobil plan,
Petrecea retirat intr-un vechi parmazan,
Intilni intr-o zi pe chir Pisicovici,
Cotoi care avea bun nume-ntre pisici.

Cum că domnul Raton indată s-a gandit
Să o ia la picior, nu e de indoit.
Dar smeritul cotoi, cu ochii in pămant,
Cu capu-ntre urechi, cu un aer de sfant,
Incepu a striga: “De ce fugi, domnul meu?
Nu cumva iţi fac rău? Nu cumva te gonesc?

Binele şoricesc cat de mult il doresc
Şi cat imi eşti de scump, o ştie Dumnezeu!
Cunosc ce răutăţi v-au făcut fraţii mei,
Şi că aveţi cuvant să vă plangeţi de ei;
Dar nu sunt cum crezi; căci chiar asupra lor
Veneam să vă slujesc, de vreţi un ajutor.

Eu carne nu mănanc; ba incă socotesc,
De va vrea Dumnezeu, să mă călugăresc.”
La ăst frumos cuvant, Raton induplecat,
Văzand că Dumnezeu de martor e luat,
Işi ceru iertăciuni şi-l pofti a veni
Cu neamul şoricesc a se-mprieteni.

Ii duse pe la toţi, şi il infăţişă
Ca un prieten bun ce norocul le dă.
Să fi văzut la ei jocuri şi veselii!
Căci şoarecii cred mult la fizionomii,
Ş-a acestui străin atata de cinstit
Nu le infăţişa nimic de bănuit.

Dar intr-o zi, cand toţi ii deteră un bal,
După ce refuză şi limbi şi caşcaval,
Zicand că e in post şi nu poate manca,
Pe prietenii săi ceru a-mbrăţişa.
Ce fel de-mbrăţişări! Ce fel de sărutat!
Pe caţi gura punea,
Indată ii jertfea;
Incat abia doi-trei cu fuga au scăpat.
Cotoiul cel smerit
E omul ipocrit.

A fost odata un om bogat, caruia ii murise sotia. El nu mai avea nici un neam, nici macar vreun var mai indepartat sau vreun unchi. Din aceasta pricina era tare mahnit si nu stia cum sa-si faca rost de o ruda, ca de insurat a doua oara nu mai vroia, pentru ca si-a iubit foarte mult nevasta.

Intr-o zi i-a venit o idee trasnita, sa umble de dimineata prin cetate si prima fiinta ce-i va iesi in cale, sa-i fie copil de suflet. Mergand asa fara tinta a intalnit un sarpe micut. Omul l-a intrebat pe sarpe daca vrea sa-i fie copil de suflet, ca-i va da tot ce isi va dori, iar cand va muri ii va lasa intreaga avere.

Sarpele a raspuns ca vrea, numai sa se invoiasca.
- Cum adica sa ne invoim -a intrebat omul.
- Nu iti cer nimic mai mult, decat sa ma porti intotdeauna in carca -zise sarpele. Omul s-a invoit bucuros si sarpele i s-a incolacit in jurul gatului. De atunci au fost nedespartiti. Toate le faceau impreuna, mancau impreuna, dormeau impreuna si erau multumiti unul de celalalt. Omul i-a dat sarpelui tot ce si-a dorit si l-a iubit ca pe propriul copil. Numai ca omul a imbatranit, iar sarpele a crescut. Omul nu il mai putea cara in carca de garbov ce era pe sarpe, care de atata bine crescuse foarte mult. Degeaba l-a tot rugat omul pe copilul sau de suflet sa se dea jos, macar cateva ore, sa mai poata respira si el in voie, sarpele era de neclintit in hotararea sa de a respecta vechea invoiala. Disperat omul s-a dus la judecator si l-a rugat sa-i faca dreptate.
- Ajutati-ma, domnule judecator, pentru ca nu mai rabd aceasta povara! Dar dupa ce sarpele a povestit cum le-a fost invoiala, judecatorul a zis ca nu are ce sa faca.

Sarpele si-a tinut fagaduiala, fiindu-i copil, atunci si omul trebuie sa-l poarte la gat pana va muri. Omul a plecat de la judecator si mai necajit decat a fost inainte, pierzand orice speranta. In drum spre casa a vazut niste copii cara se jucau si s-a apropiat de ei. Kamill Maximilian statea pe un bustean, el era imparatul, iar langa el pe un bustean mai mic, Maria-Alexandra in chip de imparateasa.

Ceilalti copii se inghesuiau in jurul lor, ascultand poruncile. Omul a intrebat copiii daca nu ii pot face si lui judecata. Ei au raspuns foarte seriosi, ca se poate. Atunci omul si-a povestit necazul. Cand a vrut sa zica sarpele ceva, Kamill Maximilian a strigat la el:

- Cum indraznesti sa ii vorbesti de acolo de sus imparatului. Nu stii ca impricinatii trebuie sa stea la judecata jos la pamant. Cand sarpele a coborat Kamill a zis:
- Acest copil, caruia nu ii este mila de parintii lui, nu merita sa vada lumina soarelui. Pe el copii, aruncati cu pietre! Iar copii au aruncat cu pietre pana au strivit sarpele. Omul a plecat acasa mantuit de judecata unui copil.